Eurostat (European Statistical Office) prezinta Romania cu o masa salariala de peste 80 miliarde euro , reprezentand 40 % din PIB.
Să nu ne facem că am uitat: în 2012, când PSD a revenit la guvernare, salariile ajunseseră să reprezinte în PIB nici 32%, în cădere vertiginoasă de la intrarea României în UE și de la 43-44% la ieșirea din comunism. În șase ani, politica dlui Dragnea de creștere a salariilor direct la stat și indirect în mediul privat prin „inducție” sau prin majorarea salariului minim a dus la o recuperare s-ar putea spune remarcabilă, ale cărei consecințe nu pot fi precizate deocamdată.
Ponderea masei salariale în PIB este unul din cei mai ilustrativi indicatori economici. Pentru starea de dezvoltare a unei țări și mai ales pentru statutul ei în economia și politica mondială este chiar cel mai semnificativ!
Dacă PIB-ul este expresia producției ca act economico-social – relevantă sau nu este o altă problemă, destul de controversată, pe care nu o discutăm acum și aici –, ponderea masei salariale în PIB este fotografia la un moment dat a împărțirii roadelor producției între muncă și capital. În statistica actuală la nivelul practic al tuturor țărilor și teritoriilor, PIB-ul însumează ceea ce revine muncii, respectiv masa salarială (denumită statistic „compensarea salariaților”), și ceea ce revine capitalului (denumită statistic „excedentul brut de exploatare”), adăugându-se bilanțul net al intervenției statului (impozite de producție minus subvenții). Primele două, respectiv compensarea salariaților și excedentul brut de exploatare, formează baza PIB-ului, constituind, mai simplu spus, salarii și profituri, care reprezintă, aproape fără excepții, peste 85% din PIB.
Cum într-o țară sunt împărțite între muncă și capital aceste 85 procente din PIB spune aproape totul despre țara în discuție. În țările dezvoltate, care sunt și centrele din sistemele centru-periferie din rânduielile actuale de tip colonial din lume, munca preia peste 50%, chiar mult peste 50%, din PIB, iar capitalul 30-35% (repetăm, vreo 15% constituie bilanțul net al intervenției statului). Dimpotrivă, în țările de la periferii situația este inversă: peste 50% din PIB preia capitalul, iar munca doar 30-35%, în unele cazuri maximum 40% (cotele spre 40% fiind înregistrate în general pe seama unui bilanț net mai scăzut al intervenției statale)! La doar 30-32% pondere a masei salariale în PIB este vorba fără echivoc de o colonie în toată puterea cuvântului.
În 2012 era dezastru. Masa salarială în PIB coborâse sub 32%. Nu doar o cotă de colonie pură, dar această cotă se afla într-o continuă și vertiginoasă scădere de la intrarea României în UE. De mirare nu era! Coborârea părții din PIB pe care o prelua munca era produsul colonializării dramatice și rapide a țării sub faldurile UE și cu concursul enorm al guvernării Băsescu, ce, printre altele, procedase și la o tăiere fizică a salariilor bugetarilor. Este momentul în care PSD, spre cinstea sa, a pornit cruciada sporirii salariilor în România, care a început pe vremea premierului Ponta cu recuperarea nivelurilor salariale după tăierile Băsescu și care a continuat cu ceea ce a constituit baza cruciadei, respectiv majorarea salariului minim care să împingă în sus întreaga grilă de salarizare și sporirea salariilor la stat pentru ca, prin impulsul creat, să antreneze și creșterea salariilor în mediul privat, copleșitor preponderent în economie, și în care statul n-are nicio jurisdicție!
